Miri
Muierea i se uita prea arar în ochi, nu-și proptea privirea într-a lui. Îi arăta omului supunere de vremuri vechi: respect — dar fără umilință, admirație fără interese, iubire fără pretenții de răsplată. Știa că echipa om-femeie nu e un negoț de priviri, ci un dialog de suflete.
Știa ea că dragostea arde până la os și străfulgeră, însă iubirea pune plante de leac pe răni și mâncare în blid și spune „nu contează“. Că dragostea te face năuc, însă iubirea te ține de mână și te ține treaz și îți spune „e bine așa, mergi pe drumul tău, eu voi fi mereu la doi pași în spate. Când o să cazi, dacă pot o să te prind, dacă nu, o să cazi pe moalele meu, nu-ți fie teamă“.
Femeia știa că bărbatul ei era verticala ei. Iar unei verticale îi urmărești, îi veghezi și protejezi înfigerea în pământ, nu avântarea la cer – de aia are grijă el. Și Dumnezeu. Știa ea că se poate trece peste orice prag ochi în ochi.
Dar numai inimă în inimă se pot trece vămile.
Anca Ciuciulin, București, iunie 2015