Copil
Hmmm, așa de greu de scris. Nu sunt mulțumit, și asta pentru că gândurile îmi zgândăresc simțurile. Nu că aș vrea să mă opresc din gânduri…
— Mă numesc Andrei și sunt dependent, de ciocolată. Corul: „- Bună seara, Andrei!“. Moderatorul: „- Andrei, nu ai vrea să ne povestești despre dependența ta? Ai să vezi, ajută.“ Murmure de încuviințare în semicerc.
Dar oricât aș vorbi, oamenii nu înțeleg, nu este orice ciocolată, ci THE ciocolată, acel dulce și fin și elegant Chocolat à l’ancienne făcut de Villars în Villars, acel tărâm dulce dintre munți… Chiar astăzi le-am scris, m-am rugat de ei, le-am spus ce greșeală au făcut retrăgând produsul, câți oameni suferă, cât sufăr eu…
Încă îl vând, produsul, în cutii frumos decorate și ambalate, scumpe, cu minunățiile sigilate ermetic, probabil sub argon, în pliculețe din hârtie frumoasă în doze de sub cinci grame, cât să te-întărâte dar nu să te mulțumească… Totul o conspirație înspre a te face să-ți pierzi mințile trecând de la un pliculeț la altul, cu mâinile tremurânde, extatic și totuși conștient că nu mai rămân prea multe, că sfârșitul este aproape…
Departe de zilele când puteai cumpăra o tabletă întreagă, finuță și pătrățoasă, cât jumătate dintr-una ordinară. Doza perfectă, un pătrat de fericire, de neîmpărțit, fericire distilată, elixir pur. Acum am impresia că sunt recunoscut în magazine, că oamenii știu de nevoia-mi iminentă. Iar când nu le găsesc, am atacuri de panică și mă transform într-un eu sălbatic, primar, de nerecunoscut. Până la următorul magazin, când mă trezesc cu produsul în brațe.
Experiența în sine… experiența! Da, nu gustul, nu consistența, nu aroma… O trăire intensă, fericire dulce care te unge pe interior și se răspândește în tot corpul, de care corp uiți, rămânând cu totul în trăirea însăși, ajuns întru totul sub influența completă a simțirii infinite. Până se termina, ca orice lucru prea bun.
Offf, ce dor, și ce doare! Unde ești tu, Chocolat à l’ancienne?!?
Badoiu Andrei, martie 2015, Bex-Lausanne