Stătea lângă sicriu, dar nu îndrăznea să o privească. Câte-un ochi îi mai fugea către chipul ei, dar nu trecea niciodată de mâinile împreunate deasupra pântecelui. Din când în când, îi mai mângâia picioarele, prin pătura care le acoperea, apoi mâinile îi reveneau în buzunarele hainei.

Soția lui apăru ca o umbră lângă el. Era palidă, străvezie, devenise o fantomă, pregătită parcă să își urmeze fiica pe lumea cealaltă. Între ei nu se mai puteau schimba vorbe, doar lacrimi. Și câte o privire, pentru că nici ea nu se putea uita la chipul ei fără viață.

Nu m-au băgat în seamă cât am făcut poza. Nici când am murmurat, la plecare, un „Dumnezeu s-o ierte“, din vârful buzelor.

Luchian Abel, martie 2014, Slobozia