Costică Acsinte

O singură fotografie ne-a rămas cu cel care vreme de peste cincizeci de ani s-a aflat în spatele obiectivului, de unde a dat Sloboziei și împrejurimilor mii de imagini cu locuri, cu oameni și cu moravuri, oprind iluzoriu—clic-clac!—timpul care oricum a trecut peste. O banală fotografie alb-negru, a unui bărbat rotofei între două vârste, cu început de chelie și sprânceană ridicată, cu capul ușor înclinat și cu privirea pierdută, după moda timpului—genul de imagine lipită în buletin sau în necrolog, peste care treci cu ușurință dacă nu-i știi povestea.

„Deplasându-se peste tot cu inconfundabila sa bicicletă și împovărat de grelele aparate și ustensile foto, Costică Axinte depășea în ochii slobozenilor imaginea de personaj pitoresc și căpăta statura unui artist și a unui erou local, a unui om fără de care nu se poate și care inventase și deținea patentul ubicuității“, scrie despre el un gazetar local într-o monografieGeorge Stoian, Muzeul Județean Ialomița, Foto Splendid Axinte, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 73. făcută mai degrabă din tușe de icoană și din tonuri de odă. „Era un om foaaarte prietenos, foarte bun! Și lua puțin, de-aia făcea lumea la el—nu lua mult. Și făcea lucru ca lumea! Nu-i plăcea să-și bată joc de oameni…“, povestește Dădica, bătrână din Grivița, sat aflat la 24 de kilometri de Slobozia, cu care am stat de vorbă de-a lungul căutărilor noastre. „Om bun“, „cu suflet“, „fotografu’ nostru“ sunt jaloane în mărturia octogenarei, laitmotive ușor oftate, în clipele în care golurile amintirii întrerup curgerea poveștii.

Costică Acsinte s-a născut pe 4 iulie 1897 în satul Perieți, aflat în prezent în Ialomița. Fiul unor țărani înstăriți, a fost un elev mai curând mediocru, care după terminarea celor cinci clase primare a petrecut câțiva ani de ucenicie în preajma unui meseriaș cu studio din București, unde monografistul scrieGeorge Stoian, Muzeul Județean Ialomița, Foto Splendid Axinte, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 59. că și-a deprins pasiunea și vocația de fotograf. Să fi trecut el pe la Foto Splendid de pe Calea Victoriei 144, atelier deschis la începutul anilor 1900 în capitală? Ori poate doar întâmplarea și îmbinarea ușor tocită de cuvinte au făcut ca Acsinte să aleagă aceeași firmă câteva decenii mai târziu, când se stabilește în Slobozia și își deschide propriul atelier, prăvălioară cu fața la stradă, între stadion și grădina de vară „Dunărea“, după ce fusese demobilizat din armată la 15 iunie 1920. În Primul Război Mondial fusese fotograf în Grupul 3 Aviație, ca urmare a faptului că Școala de Pilotaj îi refuzase mult-tânjitul permis de zbor, pe temeiuri de vârstă fragedă.

La începutul secolului XX vremea se rostogolea mai greu ca azi, iar viața cuiva dintr-un târgușor de provincie putea să nu sufere prea multe rupturi de ritm. Costică Acsinte a fost fotograf vreme de cincizeci de ani, deservind orașul și împrejurimile ba din micul său atelier, ba de pe bicicleta cu care vizita regulat satele învecinate, cărând pătura cu cerbi pentru decor, în căutare de mușterii. Dacă primii douăzeci și cinci de ani se înfățișează acum mai însemnați pentru opera sa de cronicar al Sloboziei, progresele tehnice pătrunse și pe piața românească de la jumătatea secolului fac trecerea de la vechea cameră cu trepied și plăcuțele de sticlă la aparate mai ușoare, mobile, la rolfilme și fotografii pe carton care se răspândesc mai lesne și cărora e mai greu să le dai de urmă. Așa că imaginea fotografului Costică Acsinte se pierde ușor-ușor în a doua jumătate a carierei, până către sfârșitul anilor ’70, înainte ca bătrânețea, boala, pierderea oamenilor dragi și moartea din 1984 să-l piardă de tot pe omul care a câștigat la Loto după ce s-a stins din viață, cu aceleași numere pe care le jucase mereu de-a lungul anilor din urmă.

(Va urma.)