Fotografia de familie: privind la rămășițe

La sat, lucrurile stăteau puțin diferit cu fotografia. În primul rând, reacția firească a țăranului era încercarea de a identifica personajele, de a le da nume – contau persoana și întregul, recognoscibilitateaIoana Popescu, The Shadow, the Trace, the Measure and the Photograph, în Martor 4/1999 (Objet pratiqué, objet interpreté/ Redécouvrir la muséologie), București, Editura Martor, p. 162.. În casa țărănească tradițională, fotografiile aveau multe foloase: obiect de memorie, emblemă de statut social, armă de luptă împotriva efemerului și a morții, chiar recuzită magicăIoana Popescu, Foloasele privirii, p. 122.. Însă legăturile tari ale fotografiei ca obiect social total au mai slăbit într-o lume despre care chiar aparținătorii ei spun că nu mai e ce-a fost.

Pe gardul de vizavi de casa lui Dumitru și a Elenei Grigore din Grivița stă bine prins în cuie, ușor criptic și totuși ostentativ, un blestem care trimite mai degrabă la afișajul publicitar: „Cine l-a otrăvit pe boldeiul Ursu să-l mănânce. Cel care l-a aruncat la Huda Ion.“ Până și vorbele grele s-au dezbărat de taină. Ochii oamenilor din fotografii nu se mai scot ca ochii sfinților din icoane în ritualurile magice, iar pozele de familie făcute de Costică Acsinte se împrăștie care încotro, odată cu cei pe care îi înfățișează… Câteva sunt adunate de Clementina, fiica celor doi, într-un album-fantezie—nu știu dacă înadins pentru venirea noastră, din nostalgie sau de spaima trecerii. Mai rămân cioburi, frânturi și încercarea de a le pune cap la cap.

Dumitru și Elena, născuți amândoi în anii ’50, l-au cunoscut pe Costică în ultima parte a carierei, când încă mai străbătea pe bicicletă satele din jurul Sloboziei, duminicile și în zilele ploioase, în căutare de clienți. Amândoi și-l amintesc de om bun, prietenos, darnic: „El mereu venea cu câte două poze, două fotografii. Da’ el făcea una-n plus, zicea: Ia, mă, trei! Da’ plăteai numa’ două.“ (Dumitru) Le-a devenit complice în anul 1970, când le-a făcut prima fotografie împreună, la bâlciul de Ziua Crucii, pe furiș de părinții fetei, care nu concepeau să aibă drept ginere un „șantierist“: o poză mică, alb-negru, îngălbenită, zimțată și pătată de lipiciul inerent afișării pe tabloul cu fotografii de familie, din care nu-ți dai seama foarte bine care dintre tinerii tunși scurt, îmbrăcați șaptezecist și ținându-se pe după gât e fata și care băiatul—poate numai după timiditatea uneia dintre priviri.

La vremea dansului, fotografia era, pentru tineri, un drept la frivolitate licităPierre Bourdieu, Marie-Claire Bourdieu, Le paysan et la photographie, in Revue française de sociologie, 1965, 6-2, p. 169.. Peste ani, ea devine trăgaci al memoriei, așa că pătrundem și în istoria familiei, chiar dacă destul de ezitant la început: „Prima dată i-am oferit—nu era lângă mine!—am luat un ardei iute și am zis: Domnișoara nu servește un ardei iute? L-a luat și-a început să râdă. Și lu’ socru’ atuncea nu prea-i plăcea de mine, că io am lucrat pă șantier și șantieriștii atuncea… Zicea: Mie n-o să-mi calci pragu’! Și când am venit, m-am urcat pă prag!“ (Dumitru) Sunt cunoscute, de altfel, deplasările frecvente ale lui Costică la Grivița: „La Grivița mersese ani de zile, uneori chiar și de două ori pe săptămână, era «comuna lui», la renumitele târguri și bâlciuri de-acolo era așteptat și nu mai prididea cu lucrul. Pe lângă bicicleta de aici, avea una și la GrivițaGeorge Stoian, Muzeul Județean Ialomița, Foto Splendid Axinte, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 78, pentru deplasările de-acolo.“ Amintirea e încă proaspătă: „Era un bătrânel mărunțel, solid, așa, cu o bicicletă joasă, că dacă era scund, n-ajungea […]. El unde făcea multe poze era mai ales pă 14 septembrie, de Ziua Crucii, aicea e un bâlci. Și nea Costică avea un covor cu doi cerbi, mari, așa și-l punea pă un gard, îl agăța, așa și să vedea și cerbii, și figura omului.“ (Dumitru) Pe locul vechii sărbători locale, acum se află un supermarket de tablă cu vopseaua roz cojită de ploi și de soare, un cal la păscut și un bloc cu multe antene parabolice, urmă a sistematizărilor comuniste, devenită în discursul localnicilor reper plin de importanță: „La bloc!“.

Uite-l pe Spiridon, bunicul Elenei, cu care nu știau să fi avut vreo fotografie! Zâmbește din stânga unei poze alb-negru la fel de zimțată și îngălbenită, înfățișând nunta unor rude, făcută în curte la Dădica, în care neamurile se adunaseră în jurul unei căruțe cu doi cai albi, cu care cărau mâncarea. În partea stângă, în spate, pierdut printre multe alte capete vesele, apare și cel al lui Spiridon. La acea nuntă, femeile care făceau sarmalele îl chemaseră pe Costică Acsinte să le fotografieze în exercițiul funcțiunii: „Era femeile care avea pretenție, când punea sarmalele, să facă o poză, că na!“ (Dumitru) Să se știe!—un fel de check-in mai vechi și mai preocupat de posteritate…? Uite-i și pe Mama bătrână și pe Tata bătrânu’—un om atât de vechi, încât Dumitru își amintește surprinderea pe care a încercat-o la înmormântare: „Când i-am scris pă cruce, am văzut și io un om născut în 1898! Io am scris crucea și-am zis: Uite, mă, am găsit un om născut în 1800!“

Uite și o fotografie din copilăria Elenei, care o înfățișa alături de bunica din partea tatălui, cu o figură blând-severă, îmbrăcată în negru, așezată de Costică Acsinte în centru, înconjurată de copii și de nepoți, dintre care o parte erau veniți în vizită, de la București. Fusese o zi de duminică în care Costică picase pe neașteptate în curtea lor și improvizase un decor dintr-o pătură și o legătură de tutun pusă la uscat.

Dispunerea personajelor trăda simțul geometric și fina atenție la vârste, gen și relații de rudenie, în care puteam recunoaște perioada interbelică a lui Acsinte. Cei cu care stăteam de vorbă insistau asupra felului în care Costică obișnuia să-i „aranjeze“ pentru poză: „Ține capul mai într-o parte! Sau vrei să ți-l pun eu?!“ Se întâmpla și ca unele fotografii să răstoarne geometria convențională. De pildă, cea în care mama Clementinei, tânără, apare împreună cu o verișoară la nunta uneia dintre ele, așezate în fața ușilor bisericii, dar nu cu fața la obiectiv, ci privindu-se zâmbitoare una pe cealaltă, strângându-și mâinile într-un gest de afecțiune care pare sincer, spontan—sfidarea clasicei frontalități! Vremurile se mai schimbaseră…

Susan Sontag credea că fiecare fotografie înseamnă să mai mori puțin. Între fotografie și moarte e o legătură inerentă, spune ea, pentru că degetul îndreptat spre figura unui om aflat atât de acolo, într-un moment precis al vieții lui, este încărcat cu ironia postumăSusan Sontag, On Photography, New York, RosettaBooks, LLC, 2005, pp. 54–55 a viitorimii, a timpului care, între timp, a curs. Dădica, însă, crede altceva. E o mătușă prin alianță a Elenei Grigore, o bătrână în vârstă de optzeci de ani, care a apărut de după colțul casei—figură smerită, sprijinită-n cârjă, spunând: „Hristos a înviat!“ Pentru ea, fotografia este mai ales un obiect al nemuririi: „Fotografiile erau așa, în tablou, poză lângă poză, poză lângă poză… Așa, pă perete, să să pomenească toți…“ Pentru Dădica, fotografia la înmormântare, practicată și de Costică Acsinte, nu avea nici urmă de bizarerie. I-au murit doi copii, la vârste la care deja nu mai erau copii. Îi părea rău că în febra lucrurilor, uitase să cheme un fotograf: „Ca să rămâie amintire-n urmă… Îți mai aduceai aminte, te duceai, vedeai poza, te săturai de plâns, ieșeai afară, te luai de treabă…“ (Dădica)

Lumea lui Costică Acsinte avea alte ritmuri. Fotografiile lui o apropie și o îndepărtează deopotrivă.

(Va urma.)