Există o diferență vădită între fotografiile interbelice ale lui Acsinte, privite pe site-ul proiectului, pe Facebook sau pe Flickr și fotografiile zimțate, îngălbenite, îndoite, din albumul familiei Grigore. Primele, deși mai vechi, ajung la noi pe calea postmodernă a pixelilor și a transferului de date, în vreme ce ultimele, chiar dacă mai recente, sunt vechi la înfățișare, miros și pipăit. Asta pentru că fotografia nu trăiește numai prin imagine, ci prin toată materialitatea ei. Fotografiile sunt obiecteElizabeth Edwards, Janice Hart, Photographs as Objects, in Elizabeth Edwards, Janice Hart (ed.), Photographs, Objects, Histories. On the materiality of images, London and New York, Routledge (Tylor&Francis Group), 2005, p. 1.. Ceea ce înseamnă că au, pe de o parte, plasticitate, chimie, hârtie mai poroasă ori mai lucioasă, tonuri de culoare, variații și striații ale suprafețelor, iar pe de altă parte forme prezentaționale (cărți de vizită, albume, imagini înrămate, vederi—care transformă fotografia din obiect de memorie în obiect de circulațieIoana Popescu, Foloasele privirii, p. 147) și calități performativeElizabeth Edwards, Janice Hart, Photographs as Objects, in Elizabeth Edwards, Janice Hart (ed.), Photographs, Objects, Histories. On the materiality of images, London and New York, Routledge (Tylor&Francis Group), 2005, p. 11.: pot povesti, pot călători, pot fi privite în grupuri mai mari sau în privat, au greutate, tactilitate, adesea miros a vechi, a trecut. Fotografia este, prin urmare, un obiect multistratificatJoanna Sassoon, Photographic Materiality in the Age of Digital Reproduction, in Elizabeth Edwards, Janice Hart (ed.), op. cit., p. 199, al cărui înțeles e o simbioză între materialitate, conținut și context. Starea fizică și condiția obiectului, murdăria și deteriorarea sunt mărturii ale vieților lui trecuteJoanna Sassoon, Photographic Materiality in the Age of Digital Reproduction, in Elizabeth Edwards, Janice Hart (ed.), op. cit., p. 200.
Odată cu digitizarea, dispare toată această organicitate care apropie obiectul și îl face intim. Rămâne doar informația vizuală. După cum spun unele voci din domeniu, se produce o decontextualizare masivă și o scoatere din istorie a fotografieiPatricia Hayes apud Joanna Sassoon, op. cit., p. 197., care vine mână în mână cu democratizarea imaginii, operând selecții dure, făcute de multe ori pe criterii estetice. Nu are loc doar o transformare de tip tehnic, cât mai ales un proces cultural, care schimbă în întregime felul în care ne privim trecutul: „O tehnologie intermediară folosită ca să privești un surogat digital nu este în stare să restituie natura interactivă a experienței de a privi un obiect propriu-zis, care te cufundă în materialitatea lui (Ibidem, p. 202).“ O sărăcire, așadar.
Însă fără efortul de digitizare al lui Cezar Popescu (Cezar Popescu nu estetizează imaginile prin editare, autenticitatea imperfecțiunilor se păstrează la nivel vizual.), cine ar mai fi privit fotografiile lui Acsinte? Ele nu ar mai fi ajuns până la noi. Materialitatea care le face atât de speciale este și cea care le semnează sentința la moarte—prin cojire, zdrobire, sfărâmare, neglijență, uitare. Dacă în forma lor digitală imaginile sunt văduvite de istorii, înseamnă că ele trebuie găsite în altă parte. Sunt multe povești în povestea lui Costică Acsinte: ca niște negative rătăcite cine-știe-pe-unde, așteaptă să fie scufundate în revelator, fixate pe suport și arătate. Căutările abia au început.
(Sfîrșit.)