Cântă și bate din picior. Are tălpile pantofilor tocite, stau să cadă. Nici nu-i pasă, mai abitir dă cu tocul de asfalt. I se schimonosește fața în ritmul muzicii. Nu-mi pot lua ochii de la el.

Îi zic să se așeze, să-i fac o fotografie. Nu lasă vioara din mână. Ia arcușul în mâna plină de praf și începe, din nou, să cânte. Din spate, cu coada ochiului, un vecin îl urmărește. Mai scoate un pic capul, să mă poată vedea. Se uită cu ochii mijiți la aparat și mișcă piciorul, ușor, pe muzică.

Acum, că-i în fața aparatului, stă serios. Se oprește și din cântat, stă la poză. Mă aștept să lase și vioara jos, dar o ține pe umăr. Îmi zice, „Hai! Pe urmă, încep iar să cânt.“

Denisa Niță, martie 2014, București