Când am intrat în cameră, a înmărmurit. Lucra la ceva, într-un colţ, aşezat în genunchi, absorbit în lumea lui. Aproape mi-a părut rău că l-am întrerupt.

Purta nişte pantaloni largi, ridicaţi, poate, inconfortabil de sus. Mi-a zis că bretelele i-au rămas mici, dar ai lui n-au bani de unele pe măsura lui actuală. Începuse să devină prea mare şi pentru cămaşă, se vedea că mânecile îi acopereau din ce în ce mai puţin din braţe.

Era responsabil cu menţinerea curată a exponatelor. Făcea munca asta cu minuţiozitate, totul parcă lucea.

Mi-a zâmbit scurt, apoi a revenit rapid la mina serioasă, de parcă zâmbetul ar fi fost lucru interzis.

Mi-am aşezat aparatul în poziţia cea mai bună. El stătea în genunchi. I-am făcut poza şi i-am promis că, în viitor, ea va fi expusă într-un muzeu popular.

Luchian Abel, martie 2014, Slobozia