M-au primit în casa lor cu multă ospitalitate și căldură. M-au întrebat ce e minunăția aia pe care o căram după mine și le-am explicat cât am putut de bine. Sunt sigur că nu m-au crezut, le-am citit asta în priviri.
Ea a fost mai curajoasă. Și-a aranjat costumul popular cu minuțiozitate, și-a prins la ureche un trandafir proaspăt cules, care a umplut camera de miros, și s-a așezat lângă pat.
Celelalte erau mai timide și au avut nevoie de îndrumarea mea. Am zis că ar fi o idee bună să se așeze simetric, pe pat. Păreau atât de mici, atât de fragile, pe lângă carpeta uriașă din spatele lor.
„Nu priviți la mine, alegeți-vă un punct oarecare.“, le-am spus. Nici nu au respirat, cât au menținut contactul vizual cu Maica Domnului pictată pe icoana agățată de peretele opus.
Luchian Abel, martie 2014, Slobozia