Cînd a intrat pe ușa studioului nu l-am remarcat, ocupat fiind cu un alt client… Am avut apoi o primă părere contradictorie și asta m-a încurcat și mai mult, astfel că nici nu l-am primit cum se cuvine, dar nu a dat semne că ar fi remarcat… De ce m-a încurcat? Aveam în față un om din popor, un țăran, îmbrăcat perfect, aranjat și erect, privindu-mă direct în ochi, cu o privire jucăușă și inteligentă. „Un portret simplu, vă rog“. E tot ce mi-a spus, variile mele oferte fiind politicos refuzate.

Oare ce se va întâmpla când e gata? Eu voi mai exista aici, sau doar în portret? Și când mă voi privi oare ce am să simt? Voi fi trist că tânărul din poză nu mai există? Și la ce bun să oprești timpul într-un cadru dacă el continuă să curgă în realitate? Și cel din poză ce vede când se uită la mine? Este trist că eu continui să îmbătrânesc sau fericit ori frustrat că el va rămâne tânăr? Încep să cred că fotografii, arbitri muți ale acestor meciuri cu iluzii de perspectivă, câștigate mereu de timp, sunt blestemați în a rămâne mereu imparțiali…

Hmmm, nu m-a văzut… Fără să fac prea mult zgomot, am expus cadrul la timp standard. A tresărit ușor din umeri, dar nu s-a rupt din gândurile îndepărtate, pierdut, oprit parcă acolo unde și timpul stă în loc. Fixat acum în privirea lui fixă, am început să mă gândesc, a câta dată oare, la ce nu aș da să știu ce le trece clienților mei prin minte când stau în fața obiectivului. M-am retras apoi tiptil spre laborator și am developat negativul.

Când m-am întors și i-am înmânat pozele pozele, le-a privit lung și n-a spus nimic. Brusc, m-a strâns puternic în brațe și când mi-a dat drumul am văzut că și eu și dânsul aveam lacrimi în ochi. Nu l-am lăsat să plătească. Mi-a zâmbit și a plecat cum a venit, de parcă nici nu fusese acolo. Portretul său stă acum la loc de cinste în studioul meu, amintire a unui dialog mut cu o gălăgie de gânduri…

Andrei Badoiu, august 2014, Lausanne–Zurich & Lausanne–Evionnaz