…să-ți spun tot ce aș vrea să-ți spun, îți scriu un mic răvaș. Nici azi nu am știut și nici în alte aziuri, din alte dăți. Și au tot fost. Mereu îmi spun că de data asta o să pot să fac să fie altfel. Și uite că nu mi-a ieșit nici azi cum aș fi vrut. Și m-am trezit cu gândul c-o să fiu în stare și c-o s-ajungă azi la tine tot. Dar nu. Nu m-am învrednicit.

Așa că o să te rog să mă lași să-ți spun că lângă tine mă ia somnul. Mereu. Miroși a salcâm vara și-a levănțică iarna. Primăvara, a Paște, iar toamna, a ciorchini de struguri. Mâinile tale însă miros a ele însele, de parcă ar fi doi oameni mici și buni, plecați mereu cu treburi. Neodihniți vreodată.

Mai știi când îmi era așa de dor de tine că alergam plângând în urmă-ți? Mai știi, cum nu, fiindcă o dată mi-am prins și degetele într-o portieră, așa c-am plâns de două ori în duminica aia. Era o duminică din aia cu soț, sigur îți amintești. Uite, sâmbăta trecută îi povesteam de tine unui prieten bun. Ţi-am zis eu de el în primăvară. I-am arătat și poze cu tine și-a zis că semănăm. I-am spus cum îmi amintesc de iarna aia în care stăteam noi sub o plapumă roz, iar tu trăgeai cu sofisticare dintr-o țigară mentolată. Îmi amintesc și cum se numea. Fumai cu stânga, zâmbeai mereu și știai că nu te vei mai întâlni cu ocazia ca mama ta să te lase să fumezi în casă, mai ales iarna. Era o excepție, iar tu aveai părul verde tot. Doar nu credeai c-am uitat, nu?

Și plapuma aia era una nouă, iar fețele îi semănau, dar nu erau la fel. Tu purtai inelul cu nufăr, mama ta era veselă și se mira că nu te mai oprești din povestit, iar eu stăteam lângă tine, sub o coastă, și-mi mirosea a vanilie amestecată cu Salem, că se poate. Și-aveai și-o scrumieră neagră, lucioasă. Țigara era albă și parfumată. Scurtă. Eu te-am pândit pân-ai lăsat-o numai un pic să se odihnească. Scotea un fum albastru și subțire. Am luat-o și am tras cu sete. Şi aer mai gustos ca ăla plămânii mei n-au mai simțit vreodată.

Apoi v-am văzut pe voi două, aplecate deasupra mea, tremurând de spaimă. În cameră mirosea un pic a oțet și-a mere coapte pe sobă. Şi vocea ei: O dată te-am lăsat să fumezi în casă, iar tu omori copilu’! Pe urmă a venit la mine și m-a luat în brațe, m-a legănat un pic, strângându-mi apoi nasul, ușurel, între două degete: Bine că n-ai mâncat-o. Da’ să fumezi de la patru ani…

Nu știu cum ți se mai pare ție astăzi întâmplarea asta sau dacă îți mai amintești de ea. Şi iar nu știu de ce în ea suntem noi două, iar pe alocuri trei, mai mult decât în toate celelalte dintr-o viață. Îmi țin minte febrele mari, mâinile tale pe frunte le văd cu fruntea, simt badijonările cu lămâie, cartofii cruzi și spirtul, sarea grunjoasă pe amigdale, albastrul de metil, cearșafurile în care mă împachetai, furculița care mi-a înțepat gâtul ca să nu mor, fiindcă zăpezile erau prea mari și prea multe ca să mai fi ajuns la vreun spital, știu tot, că doar așa vă sperii eu pe voi mereu pentru că nu uit absolut nimic.

Dar, mamă, niciodată nu am fost eu mai lângă tine și cu tine decât atunci când ți-am smuls țigara, am tras și-am leșinat pe plapuma cea nouă și caldă, aia roz. Atunci am vrut doar să fiu tu și iar în tine, ca-n vremurile amniotice și dulci.

Ana Barton, aprilie 2014, București