Select Page

Do you write?

Do you love to write? Do you love Acsinte’s photographs? Then combine them into one short story and let me know about it. I’d be more than happy to publish you here.

The only constraint is that your story has to end logically with one of Acsinte’s picture. Good luck!

Instinct în căutarea trecutului

Bărbat cu palton și pălărie

Bărbat cu palton și pălărie

O alee întunecată, ploaia căzînd molcom pe pereții clădirilor înalte ale căror acoperișuri se pierd în cerul fără stele. O umbra aluneca încet printre gunoaie și bălți înecate în mucuri de țigară, ziare și bilete de autobuz. Profilul surprins de felinare pe peretele de cărămida indică un corp înalt, subțire, umeri lați, totul ambalat într-un parpalac clasic. O figură tînără, bine conturată, se ascunde sub o pălărie cu bandă de catifea neagră, de pe borurile căreia ploaia se scoboară încet. Mucul de țigară în coltul gurii se aprinde sporadic, luminînd discret niște ochii albaștri, absenți, înecați parcă de gînduri îndepărtate și în același timp reci și deciși…

Brusc, se opri în fața unei uși luminate de un neon ce atîrnă strîmb, încadrată parcă de maldăre înalte de pungi de gunoaie. Ușor, cu o mișcare înceată, scoase mîna din buzunar și o întinse către ușa de lemn împînzită cu afișe expirate. O ezitare, parcă, mîna fină ce sta întinsă și picăturile de ploaie ce se scurg neîncetat, apoi pumnul se încleștă, ritmul ploii fiind întrerupt de trei bătăi ferme, urmate apoi de alte doua. Un cap imens se ivi prin ușa întredeschisă, urmat de un nor de fum de țigară și aer închis… Umbra se strecură înăuntru, ușa se închise sec, reîntregind tabloul de natură moartă al aleii înfundate.

Scări înguste la capătul cărora se zărește o lumină difuză. Pereți cu tapetul scorojit, treptele scârțâie zgomotos, cîteva sunt gata să cedeze. De jos, pe norul de fum și alcool ce îneacă aerul proaspăt ce a intrat cu vizitatorul târziu, se aud rîsete zgomotoase și replici obosite și împleticite în prea mult whisky. Ușa se deschise, dezvăluind o cameră nu prea mare, luminată doar de barul cu oglinzi și lumînările de pe mesele mici, rotunde. Zece oameni bine făcuți și bine băuți, așezați dezordonat pe scaune, întorc alene privirile confuze spre nou venit.

Apoi, brusc, liniște. O liniște teribilă, nimeni nu mai respiră, toate inimile par că s-au oprit. Lumînările s-au stins instantaneu. În el, toate gîndurile, toate întrebările s-au topit, exista un singur răspuns. S-a transformat într-un mecanism, dur, rece și precis, cu toate arcurile întinse la maximum, în așteptare… O picătură, cea din urmă, se prelinge ușor de pe borul pălăriei, se alungește și cade încet, atît de încet, apoi se sparge în mii de fragmente pe podeaua de lemn. Deși doar o iluzie, zgomotul pare asurzitor…

Cînd a ridicat ochii, totul se terminase… Barmanul căzut, sîngele scurgîndu-se printre paharele murdare de pe bar, mesele răsturnate, scaunele rupte, corpurile neînsuflețite răsfirate pe podeaua devenită o baltă de sînge și alcool. Nu se mai simte decît fumul de arma încinsă, un miros intens, ce arde nările. O secundă de panică îi traversa stomacul, realizarea a ceea ce a făcut, imagini cu chipuri îngrozite de moartea călare pe gloanțele împrăștiate cu un calm calculat, haosul de urlete și gemete, mișcările precise și eschivele abile. Memoria i-a revenit, ca o injecție în creier, cadru după cadru, fiecare explozie de lumină punctuată de un glonț lansat. Apoi liniște, în sfîrșit liniște…

Puse pistoalele în teci, își aprinse o țigară și urcă încet scările vechi de lemn. Aleea îl primi cu aceeași atmosferă monotonă, de data aceasta fără ploaie. În aerul proaspăt, fumul de țigară se răsuci în spirale fine spre a se pierde în noaptea tîrzie. Ridică privirea spre cer: o lună plină luminîndu-i chipul și ochii albaștrii, acum plini de viață, din care se scurg neîncetat lacrimi mari ce se sparg pe caldarîm.

O alee întunecată, lumina lunii căzînd molcom pe pereții clădirilor înalte ale căror acoperișuri se zăresc aproape de cerul cu stele. O umbră aluneca încet printre gunoaie și bălți înecate în mucuri de țigară, ziare și bilete de autobuz. Profilul surprins de felinare pe peretele de cărămidă se topește în noapte, lăsînd în urma un muc de țigară fumegînd…

Andrei Badoiu, mai 2007, Geneva – mai 2014, Lausanne

Lumina tinereții

Copil în cămașă de noapte

Copil în cămașă de noapte

Tînăr fiind, și-înflăcărat De viață, dragoste și carte, Mă regăsesc acum pe un perete înrămat, Fixat în gîndurile-mi de departe.

Prin ce trăire dulce Eu am gustat copilăria, Ce amintiri aduce Potretu-mi, cu basca și cu ia.

Fu de ajuns o clipă De unica magie Pentru-a fixa în sticlă A mea copilărie.

Sunt eu, atunci, departe Și-aici, acum, tot eu În mînă țin aceeași carte Povestea unui zeu, Și-aș vrea-n povești de imortalitate Să mă întorc, atunci, departe. Să fiu iar eu…

Andrei Bădoiu, mai 2014, Lausanne

Musteți

Bărbat cu costum și mustață

Bărbat cu costum și mustață

Mă uit la propriu-mi portret de mai bine de zece minute, și remarc abia acum, parcă brusc trezit dintr-un somn adînc, că în tot acest timp nu am clipit, la fel cum nu cred că am gîndit… Verific și mă amuz realizînd că nu am uitat să respir… Continui să mă analizez, să încerc a descifra ce simt. Să fie uimire? Să fie reverie? Admirație? Ha! Ce idee! Știu că încă arăt bine, dar să mă admir nu e de mine; să îi lăsăm pe alții să se ocupe de asta, de ce să-i privăm de așa nobile preocupări?! Mă uit la mine și minele din poză se uită înapoi… Ce senzație ciudată. Ajung să mă întreb dacă, atunci cînd mă uit la superbele detalii din portret, dacă în același timp se uită și imaginea mea la mine.

Mă recunosc pe mine în spatele magiei create de amicul Acsinte, dar nu chiar. E distractiv să-mi amintesc că am venit în vizită, de fapt, îmbrăcat în pantaloni lejeri de vară și o cămașă largă, de in. M-a văzut în prag, m-a tras de musteți, și după căutătura lui am știut că are o nouă idee. Pune camașă nouă, cravata în dungi, ca la birou, strînsă bine, trage și-un ac prin mărul lui Adam ca să fim siguri că ține, și apoi pune și un palton clasic, că nu poate decît răcori arșița de afară. Aaaa, stai, că, zice el, Acsinte, că sunt prea slab, auzi, că n-am prestanță, așa că îndeasă o pernă subt palton și gata.

Mi-a bagat farurile în ochi și mi-a spus să fiu serios pînă la capăt, că nu iese poză… Și am ținut serios, cu tot decorul care se prăbușea în spatele meu fix cînd amicul declanșa creatorul de istorie. Și acum iată-mă, dar iartă-mă, eu nu mai sînt eu! Doar mustețile au rămas din mine… Iar acum vă rog să mă scuzați, aș dori să mă întorc la a mă holba la cel ce nu sînt eu!

Andrei Bădoiu, aprilie 2014, Lausanne

Pentru că nu știu niciodată cum…

Tînără cu țigaret

Tînără cu țigaret

…să-ți spun tot ce aș vrea să-ți spun, îți scriu un mic răvaș. Nici azi nu am știut și nici în alte aziuri, din alte dăți. Și au tot fost. Mereu îmi spun că de data asta o să pot să fac să fie altfel. Și uite că nu mi-a ieșit nici azi cum aș fi vrut. Și m-am trezit cu gândul c-o să fiu în stare și c-o s-ajungă azi la tine tot. Dar nu. Nu m-am învrednicit.

Așa că o să te rog să mă lași să-ți spun că lângă tine mă ia somnul. Mereu. Miroși a salcâm vara și-a levănțică iarna. Primăvara, a Paște, iar toamna, a ciorchini de struguri. Mâinile tale însă miros a ele însele, de parcă ar fi doi oameni mici și buni, plecați mereu cu treburi. Neodihniți vreodată.

Mai știi când îmi era așa de dor de tine că alergam plângând în urmă-ți? Mai știi, cum nu, fiindcă o dată mi-am prins și degetele într-o portieră, așa c-am plâns de două ori în duminica aia. Era o duminică din aia cu soț, sigur îți amintești. Uite, sâmbăta trecută îi povesteam de tine unui prieten bun. Ţi-am zis eu de el în primăvară. I-am arătat și poze cu tine și-a zis că semănăm. I-am spus cum îmi amintesc de iarna aia în care stăteam noi sub o plapumă roz, iar tu trăgeai cu sofisticare dintr-o țigară mentolată. Îmi amintesc și cum se numea. Fumai cu stânga, zâmbeai mereu și știai că nu te vei mai întâlni cu ocazia ca mama ta să te lase să fumezi în casă, mai ales iarna. Era o excepție, iar tu aveai părul verde tot. Doar nu credeai c-am uitat, nu?

Și plapuma aia era una nouă, iar fețele îi semănau, dar nu erau la fel. Tu purtai inelul cu nufăr, mama ta era veselă și se mira că nu te mai oprești din povestit, iar eu stăteam lângă tine, sub o coastă, și-mi mirosea a vanilie amestecată cu Salem, că se poate. Și-aveai și-o scrumieră neagră, lucioasă. Țigara era albă și parfumată. Scurtă. Eu te-am pândit pân-ai lăsat-o numai un pic să se odihnească. Scotea un fum albastru și subțire. Am luat-o și am tras cu sete. Şi aer mai gustos ca ăla plămânii mei n-au mai simțit vreodată.

Apoi v-am văzut pe voi două, aplecate deasupra mea, tremurând de spaimă. În cameră mirosea un pic a oțet și-a mere coapte pe sobă. Şi vocea ei: O dată te-am lăsat să fumezi în casă, iar tu omori copilu’! Pe urmă a venit la mine și m-a luat în brațe, m-a legănat un pic, strângându-mi apoi nasul, ușurel, între două degete: Bine că n-ai mâncat-o. Da’ să fumezi de la patru ani…

Nu știu cum ți se mai pare ție astăzi întâmplarea asta sau dacă îți mai amintești de ea. Şi iar nu știu de ce în ea suntem noi două, iar pe alocuri trei, mai mult decât în toate celelalte dintr-o viață. Îmi țin minte febrele mari, mâinile tale pe frunte le văd cu fruntea, simt badijonările cu lămâie, cartofii cruzi și spirtul, sarea grunjoasă pe amigdale, albastrul de metil, cearșafurile în care mă împachetai, furculița care mi-a înțepat gâtul ca să nu mor, fiindcă zăpezile erau prea mari și prea multe ca să mai fi ajuns la vreun spital, știu tot, că doar așa vă sperii eu pe voi mereu pentru că nu uit absolut nimic.

Dar, mamă, niciodată nu am fost eu mai lângă tine și cu tine decât atunci când ți-am smuls țigara, am tras și-am leșinat pe plapuma cea nouă și caldă, aia roz. Atunci am vrut doar să fiu tu și iar în tine, ca-n vremurile amniotice și dulci.

Ana Barton, aprilie 2014, București

To symbolize, insert signifier

Boy with cats

Boy with cats

The little boy’s cap and coat are brand new. His shoes, however, are scuffed. He has been a little boy in them for some time and taken little-boy dominion. On scuffed floorboards his feet aren’t arrayed in proper new-clothes symmetry, but the cap and the coat are constraining his upper body to their form. Made in a factory, they still incorporate some of the factory’s architecture.

No wonder the little boy is unsmiling. The transaction that has covered him with new cloth may have been love, but he can’t yet feel it on his skin. During the instant when his photograph was taken, he was still in the factory, not yet home.

However, Costică Acsinte, photographer of humanity in the guises of its clothing, understood the problem and devised a fix. Into his image of a body restrained by buttons and buckles he inserted a second image, this one not of one body isolated but of two bodies touching. Merged into single fur, a lithe enclosing integument unites the two bodies in one. Placed then under Acsinte’s control behind the little boy, the undoubled image takes on the intelligible function of an index of love. It mirrors the giver of the clothing to him- or herself as a body wearing that which has grown out from itself to make contact with another body.

And we are now admitted to the room where a body in a picture grew toward another body and a giver of covering for the body was helped to see.

Jonathan Morse, april 2014, Honolulu

Fetița cu codițe și buchet de flori

Fetiță cu codițe si buchet de flori

Fetiță cu codițe si buchet de flori

M-am înseninat de cum a intrat pe ușă. Pregătisem atelierul, adusesem și un scaun de la biserica din sat. Venise cu două buchete mari—mirosea dumnezeiește!—și, cu toate aceste mici intervenții, pentru a face instantaneul… fata era prea serioasă.

Codițe împletite, păr bălai, hăinuțe curate… suflet cald, dar trist! Am privit prin aparat și am ințeles de ce, poate pentru că nu avea nimic în picioare? Am împărțit buchetele: unul în mînă, unul pe jos… parcă s-a mai înseninat. Cîtă simplitate… ce frumoasă e trista mea fetiță… cu un buchet! Cu două… Cu ea… Nu știa că îi acoperisem cu florile picioarele, de asta cred că a rămas, etern, serioasă.

Sau poate doar rușinată.

Daniel Moanță, aprilie 2014, Slobozia

Frumoasa lu’ tata

Tînără

Tînără

Stătea lângă sicriu, dar nu îndrăznea să o privească. Câte-un ochi îi mai fugea către chipul ei, dar nu trecea niciodată de mâinile împreunate deasupra pântecelui. Din când în când, îi mai mângâia picioarele, prin pătura care le acoperea, apoi mâinile îi reveneau în buzunarele hainei.

Soția lui apăru ca o umbră lângă el. Era palidă, străvezie, devenise o fantomă, pregătită parcă să își urmeze fiica pe lumea cealaltă. Între ei nu se mai puteau schimba vorbe, doar lacrimi. Și câte o privire, pentru că nici ea nu se putea uita la chipul ei fără viață.

Nu m-au băgat în seamă cât am făcut poza. Nici când am murmurat, la plecare, un „Dumnezeu s-o ierte“, din vârful buzelor.

Luchian Abel, martie 2014, Slobozia

Tînără cu pisică

Tînără cu pisică

Tînără cu pisică

Îmi spune că are pisica de 13 ani, a găsit-o într-un șanț, aproape moartă de foame. De atunci sunt nedespărțite. Se așează pe iarbă și îmi spune cât de mult ține la ea. Pisica nu vrea să stea locului.

E surprinsă că astăzi nu e cuminte, de parcă ar ști că i se face o poză și nu îi place cum îi stă blana. „Astâmpără-te, uite, domnul vrea să ne prindă în poză.“, încearcă, fără succes, să o liniștească. Pisica miaună zgomotos.

E o zi de primăvară timpurie, suficient de răcoroasă încât să-i facă pielea de găină. Noroc că are pisica lângă ea, să-i țină de cald.

Aparatul e pregătit, pisica e în continuare agitată. Îi bagă mâna sub burtă și o scarpină. O liniștește, suficient cât să apuc să fac poza. Abia la sfârșit am observat amândoi că farfuria era goală.

Luchian Abel, martie 2014, Slobozia

Ucenicul

Ucenicul

Ucenicul

Când am intrat în cameră, a înmărmurit. Lucra la ceva, într-un colţ, aşezat în genunchi, absorbit în lumea lui. Aproape mi-a părut rău că l-am întrerupt.

Purta nişte pantaloni largi, ridicaţi, poate, inconfortabil de sus. Mi-a zis că bretelele i-au rămas mici, dar ai lui n-au bani de unele pe măsura lui actuală. Începuse să devină prea mare şi pentru cămaşă, se vedea că mânecile îi acopereau din ce în ce mai puţin din braţe.

Era responsabil cu menţinerea curată a exponatelor. Făcea munca asta cu minuţiozitate, totul parcă lucea.

Mi-a zâmbit scurt, apoi a revenit rapid la mina serioasă, de parcă zâmbetul ar fi fost lucru interzis.

Mi-am aşezat aparatul în poziţia cea mai bună. El stătea în genunchi. I-am făcut poza şi i-am promis că, în viitor, ea va fi expusă într-un muzeu popular.

Luchian Abel, martie 2014, Slobozia

Trandafirul

Trandafirul

Trandafirul

M-au primit în casa lor cu multă ospitalitate și căldură. M-au întrebat ce e minunăția aia pe care o căram după mine și le-am explicat cât am putut de bine. Sunt sigur că nu m-au crezut, le-am citit asta în priviri.

Ea a fost mai curajoasă. Și-a aranjat costumul popular cu minuțiozitate, și-a prins la ureche un trandafir proaspăt cules, care a umplut camera de miros, și s-a așezat lângă pat.

Celelalte erau mai timide și au avut nevoie de îndrumarea mea. Am zis că ar fi o idee bună să se așeze simetric, pe pat. Păreau atât de mici, atât de fragile, pe lângă carpeta uriașă din spatele lor.

„Nu priviți la mine, alegeți-vă un punct oarecare.“, le-am spus. Nici nu au respirat, cât au menținut contactul vizual cu Maica Domnului pictată pe icoana agățată de peretele opus.

Luchian Abel, martie 2014, Slobozia