Select Page

Do you write?

Do you love to write? Do you love Acsinte’s photographs? Then combine them into one short story and let me know about it. I’d be more than happy to publish you here.

The only constraint is that your story has to end logically with one of Acsinte’s picture. Good luck!

Sub frunze foșnitoare

Portret

Portret

Mă bucur și de umbră, Mă bucur și de soare, Sînt omul de sub copac.

Mă aflu într-o poziție, De stabilitate aparentă. Rădăcinile pe care stau Nu sînt ale mele.

Sînt leneșul clasic, Dar risc să mor de foame, Mi-a luat mult timp Să realizez Că acesta-i copac, nu pom.

Mă identific drept sămînță…

Andrei Badoiu, iulie 2003, Torino

Portret viu

Bărbat

Bărbat

A trecut așa mult timp… Neașteptat de mult și neașteptat de repede… Sînt la fotograf, așteptând să-și pregătească „placa“, nemișcat și totuși mișcat de gânduri și amintiri… Cine ar fi crezut că viața mă va aduce aici, că voi dori să-mi fixez chipul într-o oglindă înghețată, că voi retrăi la rîndu-mi cele mai dulci gânduri într-o adâncă reverie, speriat parcă de ce va urma, speriat că aici se termină totul, trecând grăbit prin albumul vieții mele…

Cînd a intrat pe ușa studioului nu l-am remarcat, ocupat fiind cu un alt client… Am avut apoi o primă părere contradictorie și asta m-a încurcat și mai mult, astfel că nici nu l-am primit cum se cuvine, dar nu a dat semne că ar fi remarcat… De ce m-a încurcat? Aveam în față un om din popor, un țăran, îmbrăcat perfect, aranjat și erect, privindu-mă direct în ochi, cu o privire jucăușă și inteligentă. „Un portret simplu, vă rog“. E tot ce mi-a spus, variile mele oferte fiind politicos refuzate.

Oare ce se va întâmpla când e gata? Eu voi mai exista aici, sau doar în portret? Și când mă voi privi oare ce am să simt? Voi fi trist că tânărul din poză nu mai există? Și la ce bun să oprești timpul într-un cadru dacă el continuă să curgă în realitate? Și cel din poză ce vede când se uită la mine? Este trist că eu continui să îmbătrânesc sau fericit ori frustrat că el va rămâne tânăr? Încep să cred că fotografii, arbitri muți ale acestor meciuri cu iluzii de perspectivă, câștigate mereu de timp, sunt blestemați în a rămâne mereu imparțiali…

Hmmm, nu m-a văzut… Fără să fac prea mult zgomot, am expus cadrul la timp standard. A tresărit ușor din umeri, dar nu s-a rupt din gândurile îndepărtate, pierdut, oprit parcă acolo unde și timpul stă în loc. Fixat acum în privirea lui fixă, am început să mă gândesc, a câta dată oare, la ce nu aș da să știu ce le trece clienților mei prin minte când stau în fața obiectivului. M-am retras apoi tiptil spre laborator și am developat negativul.

Când m-am întors și i-am înmânat pozele pozele, le-a privit lung și n-a spus nimic. Brusc, m-a strâns puternic în brațe și când mi-a dat drumul am văzut că și eu și dânsul aveam lacrimi în ochi. Nu l-am lăsat să plătească. Mi-a zâmbit și a plecat cum a venit, de parcă nici nu fusese acolo. Portretul său stă acum la loc de cinste în studioul meu, amintire a unui dialog mut cu o gălăgie de gânduri…

Andrei Badoiu, august 2014, Lausanne–Zurich & Lausanne–Evionnaz

Clișeu nostalgic

Fată cu palton și bască

Fată cu palton și bască

Mă uit la tine cum te uiți la mine,
Și mă întreb: oare ți-e bine?

Ce neașteptată întîmplare
Te-a pus în fața-mi astăzi, oare?

Văzui și tu a mea fotografie
Și oare ți-este dor cum mi-este mie?

S-au dus și ani, s-au dus și vise,
Uși se închid, uși sînt deschise,

Prin nori de timp și-a amintirii ceață,
Te caut orb, deși te am în față,

Și nu-înțeleg în reveria-mi limitată,
Că „tu și eu“ am fost, dar altădată…

Andrei Badoiu, august 2014, Evionnaz

Gînd singur

Soldat, probabil dintr-o companie de ciclişti, uniformă model 1923-27

Soldat, probabil dintr-o companie de ciclişti, uniformă model 1923-27

Caut în transparența zilei de azi, Sinceritatea persoanelor pe care le voi întîlni mîine, Îmi imaginez conștiința, Ca o previziune meteo, Și nu degeaba iubesc ploaia!

Bădoiu Andrei, iulie 2003, Torino

Un început

Cuplu

Cuplu

Valeriu Ipătescu 1891–1973
Viviana Ipătescu (născută Mailat) 1900–1982

Stimată domnișoară Viviana,

Cu tristețe vă anunț prin prezenta că intenționez să vă dau în judecată pentru furt calificat. Acum exact o săptămână, în trenul București–Baia Mare, ziua în amiaza mare, în legănat de tren mi-ați furat sufletul.

Am simțit mâna invizibilă și dogoritoare ce mi s-a vârât în piept la primul zâmbet al domniei voastre, când neștiutorul de mine m-am oferit să vă ajut cu bagajul în compartimentul de sus. N-am luat în seamă căldura resimțită, dând vina pe fiarele încinse între care ne aflam. Aș fi avut timp să mă dumiresc, să mă retrag, să îmi fac vânt, dar ah, nenorocitul, nesesizând intrusul, v-am invitat la o limonadă în vagonul restaurant. Când ați fost de acord să mă însoțiți, soarta mi-a fost pecetluită, mâna fiind în jurul obiectului incriminat. În timp ce pe mine căldura mă invada, dumneavoastră ați continuat netulburată povestea șederii la mătușa din capitală, împreună cu verișoarele din Craiova, netrădând o secundă că îmi veți fi călăul. La fiecare zâmbet, mâna strângea, căldura mă lua.

Pe la Brașov am realizat că nici soarele, nici fiarele nu erau făptașul și am încercat să caut vinovatul în altă parte. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, m-am uitat în jos, dar ați râs și am uitat de orice căutare, am uitat că mi-era rău de cald sau cald de rău, am uitat unde merg și cine sunt. Acela a fost momentul când s-a petrecut nenorocirea.

Fiind un om serios v-am anunțat în legătură cu furtul comis imediat. N-am fost în stare atunci să vă cer explicații, să vă implor să nu mă nenorociți, să vă rog în genunchi să-mi dați sufletul înapoi. Erați convinsă că făptașul nu se află în tren și nu ați catadicsit decât într-un final să îmi dați adresa, după ce ați coborât la Cluj. De pe peron mi-ați urat călătorie plăcută în continuare, reamintindu-mi să vă anunț când depistez făptașul.

Apoi mi-ați zâmbit. Ah, câtă cruzime într-un zâmbet!

Vă asigur că consecințele acestui furt sunt grave: dincolo de nopți nedormite și întâlniri de afaceri pierdute pentru că nu știu unde sunt sau pe ce timp, dincolo de nopți ce trec ca zilele sau zile ce se comportă ca niște nopți deoarece închid ochii ca să derulez furtul în detaliu, vreau numai un lucru: să simt căldura din nou.

Dacă considerați de cuviință să-mi dați sufletul înapoi, vă voi fi recunoscător toată viața. Iar dacă considerați că în mâinile dumneavoastră îi șade mai bine, că îl veți alinta cu sărutări și mângâieri și îl veți proteja de frig, renunț la orice intenție de proces spre binele lui, consolându-mă cu fericirea dumneavoastră.

Al dumneavoastră pierdut,
Valeriu Ipătescu


Stimate domn,

Încep prin a vă mărturisi sincerele mele îngrijorări cu privire la furtul comis. Vă asigur de tot suportul meu în căutarea „infractorului“ și în pedepsirea lui după merit. Totodată, vă felicit pentru perspicacitatea de care ați dat dovadă: ați simțit că sunteți furat, eu habar n-am avut.

Ajunsă în sânul familiei, am povestit săptămânile petrecute la mătușa în București, am împărțit pe rând mamei, tatălui și surorii mele salutările, îmbrățișările și pupăturile mătușii, verișoarelor și cunoștințelor din capitală. Doar când mi-am pus capul pe pernă și am închis ochii am sesizat că am omis să menționez călătoria înapoi spre casă, cu domnul care m-a apărat de propriul meu bagaj ce se arăta dornic să-mi sară în cap, domnul vrăjitor care a transformat orele unei lungi călătorii cu trenul într-una de câteva minute. Am sărit din pat plângând și am dat fuga la mama în odaie. Nu i-am ascuns mamei nimic niciodată, iar acum uitasem să-i spun că am fost furată, furată de timp, inimă și memorie. Mama a ascultat, m-a pupat pe frunte și m-a dus de mână înapoi la culcare. Când a tras ușa după ea, mama zâmbea. Ah, câtă știință într-un zâmbet!

Stimate domn, după cum vedeți, ambii suntem victimele unui furt. Cât despre făptaș, eu bănuiesc că n-ar fi doar unul:

  1. Mătușa va primi din partea mea o scrisoare cu o singură întrebare: de ce m-a suit pe tren, trimițându-mă acasă cu două zile mai repede fără știrea alor mei, pe care i-a informat de sosirea mea telefonându-le din gară, înainte de plecarea trenului?
  2. Vânzătoarea de bilete ar trebui chestionată în chestiunea furtului, căci ea ne-a vândut amândurora biletele în același compartiment de tren.
  3. Soarele ar merita o analiză mai aprofundată căci îl bănuiesc de valurile de căldură istovitoare ce ne-au doborât simțurile și anihilat orice senzori de alertă.

Înainte de a demara procesul, vă invit să vă gândiți bine la ce hotărâți: ambii suntem victime, putem deveni călăi sau izbăvitori.

Dacă v-ar ajuta procesul de gândire și dacă binevoiți, desigur, pentru a ridica orice bănuială ce stă deasupra mea, puteți să îmi faceți o vizită pentru a vă căuta sufletul prin bagajul meu. Poate l-ați plasat acolo din greșeală sau a sărit și ascuns printre hainele mele de frica căldurii, a mătușii sau a soartei.

Martor,
Viviana Mailat

Maria-Georgeta Sabău, iulie 2014, Blaj

14/patetism justificat de anticipare

O fată

O fată

Și dacă sînt răbdător Înseamnă că voi avea Satisfacție ?!? Problema evidentă E că timpul trece, Greu… Iar răbdarea, fără Garanție, E o promisiune deșartă. Risc să devin Chinul zilnic, Al meu chin zilnic, De acum… Și nu aș vrea; Eu mă tot zbat aici, Și din necesitatea De a mă plînge, Devin patetic… Unde o văd? Hmmm, În ochii nedumeriți Ai prietenilor mei. Nu, deja nu mai e răbdare, Sînt în fază critică; Se numește speranță. Mulțumesc realității, Că mai știu să număr Pînă la 14…

Badoiu Andrei, iulie 2003, Torino

Te-am așteptat ultima dată

Tînăr

Tînăr

Frig, frig, Ca un stins chiștoc, Mă fac covrig, Un ghemotoc.

Și tremur, tremur, Corpu-mi e cutremur, Zîmbesc a clănțănit, În buze albăstrit.

Dar strîng din dinți, Eu pot să-ndur! Știu bine-a mă minți, Sînt tot doar foc și abur!

Dar vai, iluzia încet se crapă, Voința mi-a intrat deja la apă… Și apa, și voința-au-înghețat Și foc, și abur s-au cătat…

Prin gînduri cristaline-acum, Mă uit cum fulgii cad pe drum. Nu simt nimic, dar îmi e bine. Mi-e dor, mi-e tare dor de tine! Parcă te vad, oi fi tu oare, Nalucă albă ca o rece boare? Mă las învăluit de-un calm banal, Venit-a liniștea de la final…

Badoiu Andrei, noiembrie 2013, Evionnaz

M-au lăsat singur cu mucii mei

Copil

Copil

Să plîng, să trag zadar de nasu-mi înfundat,
Cu ochii bulbucați și privirea pierdută,
Contemplînd fără focus la nimic,
Zăcînd între munți de șervețele,
Dovada iritărilor interne și externe,
Un instalator depășit de situație
În încercarea de a opri scurgerea creierului de vată lichefiată…
O trăire difuză, prelungă plutire bolnăvicioasă,
Confuz amestec de nesomn, mîncare fadă și simțuri castrate,
Preaplin de medicamente și sfaturi bine intenționate,
Alergînd după speranța sinusurilor curate,
O siluetă încovrigată de dureri de spate,
Îmbibat de ceaiuri, prea-înducit de miere
Și obosit, atît de obosit…
În trăirea-mi febrilă totul devine ireal;
Sunt o scurgere lentă, continuă, de neoprit
Nedefinit și fără destinație,
Un fel de balon pufos de lavă gelatinoasă
Deși sătul, pe o pantă infinită,
Condamnat la un singur scop deși cu ambiții multiple…
Voi, cei sănătoși, nu vă mai holbați,
Și mă lăsați mai bine singur cu mucii mei!

Andrei Badoiu, ianuarie 2014, Lausanne-Aigle

Zîmbetul din amintirea ei

Tînără

Tînără

A fost odată ca-n povești, Trăia în Slobozia, O nezănatecă de fată, Ce se numea Maria…

Nu prea era serioasă, Constant pusă pe șotii, Orice, dar nu sfioasă, Mereu îi jucau ochii…

Și după-atîtea glume, Cînd se uita la tine, N-ai fi putut a spune, De-ți va fi rău, ori bine!

Păr negru, cu cosițe, Ochii, două alune. În păr, rose fundițe, Cămeșa-i, cu buline…

Iubit-am pe Maria, Și viața fu frumoasă, Rîsetele și veselia, Au fost mereu în casă…

Cu ea rămîn în gînd, Și zîmbetul pe buze, Sînt acum singur, și plîngînd, Peste-ale-ei poze…

Andrei Bădoiu, iunie 2014, Evionnaz

Happy Ever After?

Nuntași

Nuntași

“You’re what!” said Mother when I told her the news.

“Pregnant Mother, six weeks” I replied demurely.

“Six weeks”, she said “Six weeks. And I suppose you know who the father is?”.

“The drummer in the jazz band. His name is Simion Torje” I said by way of explanation.

“Simion Torje. Simion Torje. A layabout. A scoundrel. A good for nothing like his father, and grandfather and great-grandfather before him. And my daughter Magda Stoica has to fall for him”, said Mother dancing around the room.

Father emerged from his afternoon snooze and asked what was going on.

“Your daughter fell for a drummer in a jazz band and now you’re going to be a grandfather”, replied my mother exasperated.

Father seemed bewildered and could only croak a lamentable “Eh”.

“Well this is not on. This is not on at all”, said Mother. “Put your coat on Magda and follow me”.

I did what I was told and for once in my life didn’t question my Mothers authority.

We stomped through the town weaving in and out of the back streets and side lanes. My Mother not saying a word ignored all her cronies who wanted to stop for a Sunday chat. I’ll say one thing about Mother when she gets the bit between her teeth she’s pretty determined.

Eventually we found ourselves outside the Torje family home. My Mother gave their front door three short, sharp knocks. Rather slowly Mrs. Torje, Simion’s Mother opened the door. Before she could say “Hello”, Mother cut her dead. “We have a problem”, she said sharply.

We were ushered in to the kitchen and the two Mothers whispered in the corner. A few minutes later Simion walked in the front door and knew immediately what was wrong.

“Well is it true?” asked Mrs. Torje. Simion looked at the ground and nodded his head.

Without saying a word Simion sat down and smiled rather sadly at me. I in turn regarded him with contempt. We sat listening while the two older women conducted whispered negotiations. I could hear words like “Honour”, “Scandal”, ”Time”, and ”Date”. Finally discussions concluded and the two women turned to us and said told us to follow them.

Once again we wound our way though the town. This time our destination was Father Lupescu’s parochial house. Mother knocked on the door and it was Father Lupescu himself who let us in. My Mother explained to the good priest that they had a delicate matter they wished to discuss with him.

The two women and Father Lupescu went into his back room while Simion and I remained in the hallway. Simion asked me how I was feeling and I told him I felt fine. But in truth I didn’t. I had an inkling what was taking place and wasn’t really looking forward to the prospect.

Half an hour later the two women emerged. Both seemed relieved. Father Lupescu in contrast regarded us scornfully.

“In two weeks time you are to be man and wife” he said reproachfully, “Let this be an end to your sinful ways”.

A stipend was promised to the church and both women swore they would offer up prayers to the most venerable saints in heaven in praise of the wise and merciful Father Lupescu.

Two weeks later the wedding ceremony went off to perfection. Father gave his medals from the war an airing and proceeded to bore everyone with his tales of bravery and courage. Mother was angelic and floated like a butterfly among the assembled guests. Simion of course loved the fact that he was the centre of attention. As for me, well I seemed to be the only one who didn’t want to be there.

In the midst of all the festivities we are all called together for one last photo. “Smile”, says the photographer. To hell with him and everyone else. No I won’t smile, I won’t. My life is over, but if my husband ever plays in a jazz band again, so is his.

Joe Phelan, may 2014, Dublin