Mă uit la propriu-mi portret de mai bine de zece minute, și remarc abia acum, parcă brusc trezit dintr-un somn adînc, că în tot acest timp nu am clipit, la fel cum nu cred că am gîndit… Verific și mă amuz realizînd că nu am uitat să respir… Continui să mă analizez, să încerc a descifra ce simt. Să fie uimire? Să fie reverie? Admirație? Ha! Ce idee! Știu că încă arăt bine, dar să mă admir nu e de mine; să îi lăsăm pe alții să se ocupe de asta, de ce să-i privăm de așa nobile preocupări?! Mă uit la mine și minele din poză se uită înapoi… Ce senzație ciudată. Ajung să mă întreb dacă, atunci cînd mă uit la superbele detalii din portret, dacă în același timp se uită și imaginea mea la mine.

Mă recunosc pe mine în spatele magiei create de amicul Acsinte, dar nu chiar. E distractiv să-mi amintesc că am venit în vizită, de fapt, îmbrăcat în pantaloni lejeri de vară și o cămașă largă, de in. M-a văzut în prag, m-a tras de musteți, și după căutătura lui am știut că are o nouă idee. Pune camașă nouă, cravata în dungi, ca la birou, strînsă bine, trage și-un ac prin mărul lui Adam ca să fim siguri că ține, și apoi pune și un palton clasic, că nu poate decît răcori arșița de afară. Aaaa, stai, că, zice el, Acsinte, că sunt prea slab, auzi, că n-am prestanță, așa că îndeasă o pernă subt palton și gata.

Mi-a bagat farurile în ochi și mi-a spus să fiu serios pînă la capăt, că nu iese poză… Și am ținut serios, cu tot decorul care se prăbușea în spatele meu fix cînd amicul declanșa creatorul de istorie. Și acum iată-mă, dar iartă-mă, eu nu mai sînt eu! Doar mustețile au rămas din mine… Iar acum vă rog să mă scuzați, aș dori să mă întorc la a mă holba la cel ce nu sînt eu!

Andrei Bădoiu, aprilie 2014, Lausanne