Bărbat cu palton și pălărie
Brusc, se opri în fața unei uși luminate de un neon ce atîrnă strîmb, încadrată parcă de maldăre înalte de pungi de gunoaie. Ușor, cu o mișcare înceată, scoase mîna din buzunar și o întinse către ușa de lemn împînzită cu afișe expirate. O ezitare, parcă, mîna fină ce sta întinsă și picăturile de ploaie ce se scurg neîncetat, apoi pumnul se încleștă, ritmul ploii fiind întrerupt de trei bătăi ferme, urmate apoi de alte doua. Un cap imens se ivi prin ușa întredeschisă, urmat de un nor de fum de țigară și aer închis… Umbra se strecură înăuntru, ușa se închise sec, reîntregind tabloul de natură moartă al aleii înfundate.
Scări înguste la capătul cărora se zărește o lumină difuză. Pereți cu tapetul scorojit, treptele scârțâie zgomotos, cîteva sunt gata să cedeze. De jos, pe norul de fum și alcool ce îneacă aerul proaspăt ce a intrat cu vizitatorul târziu, se aud rîsete zgomotoase și replici obosite și împleticite în prea mult whisky. Ușa se deschise, dezvăluind o cameră nu prea mare, luminată doar de barul cu oglinzi și lumînările de pe mesele mici, rotunde. Zece oameni bine făcuți și bine băuți, așezați dezordonat pe scaune, întorc alene privirile confuze spre nou venit.
Apoi, brusc, liniște. O liniște teribilă, nimeni nu mai respiră, toate inimile par că s-au oprit. Lumînările s-au stins instantaneu. În el, toate gîndurile, toate întrebările s-au topit, exista un singur răspuns. S-a transformat într-un mecanism, dur, rece și precis, cu toate arcurile întinse la maximum, în așteptare… O picătură, cea din urmă, se prelinge ușor de pe borul pălăriei, se alungește și cade încet, atît de încet, apoi se sparge în mii de fragmente pe podeaua de lemn. Deși doar o iluzie, zgomotul pare asurzitor…
Cînd a ridicat ochii, totul se terminase… Barmanul căzut, sîngele scurgîndu-se printre paharele murdare de pe bar, mesele răsturnate, scaunele rupte, corpurile neînsuflețite răsfirate pe podeaua devenită o baltă de sînge și alcool. Nu se mai simte decît fumul de arma încinsă, un miros intens, ce arde nările. O secundă de panică îi traversa stomacul, realizarea a ceea ce a făcut, imagini cu chipuri îngrozite de moartea călare pe gloanțele împrăștiate cu un calm calculat, haosul de urlete și gemete, mișcările precise și eschivele abile. Memoria i-a revenit, ca o injecție în creier, cadru după cadru, fiecare explozie de lumină punctuată de un glonț lansat. Apoi liniște, în sfîrșit liniște…
Puse pistoalele în teci, își aprinse o țigară și urcă încet scările vechi de lemn. Aleea îl primi cu aceeași atmosferă monotonă, de data aceasta fără ploaie. În aerul proaspăt, fumul de țigară se răsuci în spirale fine spre a se pierde în noaptea tîrzie. Ridică privirea spre cer: o lună plină luminîndu-i chipul și ochii albaștrii, acum plini de viață, din care se scurg neîncetat lacrimi mari ce se sparg pe caldarîm.
O alee întunecată, lumina lunii căzînd molcom pe pereții clădirilor înalte ale căror acoperișuri se zăresc aproape de cerul cu stele. O umbră aluneca încet printre gunoaie și bălți înecate în mucuri de țigară, ziare și bilete de autobuz. Profilul surprins de felinare pe peretele de cărămidă se topește în noapte, lăsînd în urma un muc de țigară fumegînd…
Andrei Badoiu, mai 2007, Geneva – mai 2014, Lausanne