Femeie cu poșetă
Intră și rămâne în dreptul ușii. Își ține geanta cu ambele mâini. E roșie din creștet până-n sân. Se uită ba la mine, ba la aparat. Nu apuc să-i prind privirea sau să-i dau bună ziua.
Studiază, pe furiș, încăperea și se oprește, în sfârșit, la mine. Are degetele încleștate pe geantă și schițează un zâmbet. Mă tot uit la buzele ei, încerc s-o fac discret, dar îmi pică iar privirea pe ele. Conturul lor e atât de precis, parcă ar fi desenate cu creionul.
Începe să se fâstâcească. Îmi aduce aminte de o fetiță. Își atinge pălăria, se asigură că-i la locul ei. Mă privește din nou, are sprâncenele ridicate, parcă mă mustră. Puțin stânjenit, îi spun că imediat sunt gata. Acum, își trece mâna prin păr, așază orice șuviță care-i nelalocul ei și vine în fața aparatului.
Denisa Niță, martie 2014, București