Încearcă să-i aranjeze haina, dar nu stă locului. Se plimbă prin încăpere, trece pe sub scaun, pune mâna pe flori, ar trage de ele, dar se uită la maică-sa. Nici nu trebuie să-i arate palma, imediat trece mai departe. Se plimbă cu privirea pe tapet, ar împinge peretele, să vadă ce-i în spate.

Își mai dă cu stângu-n dreptul. Pică, stă câteva secunde pe jos, se uită la noi, zâmbește și se ridică. E un punct alb. Acum e-n dreapta, acum e-n stânga. Când merge repede, îi vântură palmierul din cap. Își aduce aminte de el numai când îl gâdila funda pe frunte.

Ceilalți doi sunt deja la locurile lor, „Astâmpără-te! Hai încoa’.“, îi zice maică-sa pe un ton jos. Se uită cu coada ochiului la mine, eu îmi pregătesc aparatul. Încearcă să-l pună în fund, pe scaun, dar cum ia mâna de pe el, cum se ridică. Fetița râde pe sub mustăți.

Sunt gata, îi zic să lase copilul să stea cum vrea.

Denisa Niță, martie 2014, București