Calul său

Umblă cocârjat. Își dă jos basca, o pune în căruță, deasupra icoanei și își aranjează nițel părul. Îmi zice să-l anunț când îi fac poza, să se așeze și el cumva, să iasă bine.

Calul înaintează, „Hoo! Prr!“. Mai trece cineva, se salută. Nu știe ce să-i spună că facem aici și trece peste. Vorbesc un pic de casă. E tânăr, dar are mâinile și vorba unui om bătrân. Voce groasă și ton apăsat. Rămâne singur și mă urmărește, am impresia că vede prin mine. Nici nu se uită la aparat.

„Gata, hai.“, îi zic. „Stai așa, stai așa. E…, e bine? Fă!“.

După ce terminăm, mângâie calul și-i dă o palmă de ai zice că-l mângâie. Cum își dau prietenii vechi, din când în când.

Denisa Niță, martie 2014, București