Cu oboseală în oase \\ Și ochii îngreunați de somn, \\ Muzica unduind ușor \\ Pe conturile corpului meu, \\ Mă las purtat în legănare ușoară \\ Spre o nouă zi.

O geană de lumină \\ Pictează contururi de munți; \\ Pufoși nori gri decorează \\ Degrade-ul inversat, \\ De o finețe romantică.

Alergăm, necunoscuți adormiți, \\ Spre o axă de timp și spațiu \\ Contrastantă viselor noastre, \\ Care mocnesc; sfârșitu-i aproape…

Felinare și lumini diverse, \\ Rămășițele universului uman nocturn, \\ Se preling în aberații optic cosmice, \\ Absurd, din trecut întunecat, spre lumină…

Gonesc mecanic pe metal întins, rece, \\ Parcă plutind pe lacul calm, desăvârșit, \\ Căutând sursa, fir de viață și energie, \\ Izvor de lumină, din noapte…

Iar când ajung, nu te teme, \\ Până înțelegem cine suntem \\ Arcul soarelui deja l-am rotit, \\ Am împlinit vise, am trăit lumina, \\ Condensăm esența zilei, \\ Spre o nouă noapte.

Andrei Bădoiu, Lausanne-Bex, octombrie 2015