O singură fotografie ne-a rămas cu cel care vreme de peste cincizeci de ani s-a aflat în spatele obiectivului, de unde a dat Sloboziei și împrejurimilor mii de imagini cu locuri, cu oameni și cu moravuri, oprind iluzoriu—clic-clac!—timpul care oricum a trecut peste.
Nu mă satur să mă uit la fotografiile din arhiva Acsinte cum nu mă săturam, în copilărie, să privesc vitrina cu animale împăiate din drumul spre casă. Zăboveam mult înaintea ciudatelor făpturi cu priviri sticloase. Intuiam în ele ciocnirea bizară dintre timpul care trece și timpul care stă, fără să am habar, la acea vârstă mică, ce taină mare ascundea și arăta, deopotrivă, vitrina.
La sat, lucrurile stăteau puțin diferit cu fotografia. În primul rând, reacția firească a țăranului era încercarea de a identifica personajele, de a le da nume – contau persoana și întregul, recognoscibilitatea.
Există o diferență vădită între fotografiile interbelice ale lui Acsinte, privite pe site-ul proiectului, pe Facebook sau pe Flickr și fotografiile zimțate, îngălbenite, îndoite, din albumul familiei Grigore.