În primăvară, Cezar Popescu i-a propus scriitoarei Ana Barton să contribuie la primul album dedicat fotografului Costică Acsinte. Era cazul ca o astfel de carte să apară. Din noiembrie 2013 până acum, Cezar, un fotograf din Slobozia, a scanat 6740 de plăcuțe de sticlă găsite la Muzeul Județean Ialomița, scoțând la iveală munca lui Acsinte și o Românie de la mijlocul secolului trecut, printr-o arhivă online ale cărei ecouri au ajuns inclusiv în Chicago Tribune și pe site-ul de fotografie LensCulture. Albumul „Foto Splendid: Viața socială“ s-a lansat în iunie – 118 fotografii selectate de Cezar, însoțite de texte ale Anei Barton și caligrafiate de Anca Ciuciulin, o foarte bună prietenă de-a Anei. Cu ocazia lansării la librăria Anthony Frost din București, Ana Barton a povestit despre colaborarea cu Cezar și despre ce înseamnă Costică Acsinte pentru ea.

Cum ai aflat de Colecția Costică Acsinte?
Eu scriu despre o lume a bunicilor și a străbunicilor, Cezar m-a întrebat [în primăvara lui 2014] dacă aș vrea să scriu un text pentru site. Eu nu știam, mărturisesc, nimic despre Costică Acsinte. Când am văzut colecția, am avut un sentiment de întoarcere acasă, așa cum am avut acum trei luni când am ajuns la Bojdeuca lui Creangă. Mi-au țâșnit lacrimile. Eu am apucat să văd în copilăria mea oameni care semănau foarte bine cu oamenii lui Acsinte, erau oameni în vârstă care arătau așa. Și de-aia fotografiile lui m-au dus acasă.

Un an mai târziu, Cezar ți-a propus să scrii textele pentru album. Care a fost procesul de lucru?
Cezar mi-a scos un prototip. L-am rugat să-mi dea albumul în print, i-am spus că nu mă voi uita la fotografii pe desktop. Am nevoie să pipăi hârtia, am nevoie să umblu cu albumul, să trăiesc cu el o vreme. Majoritatea fotografiilor mi-erau cunoscute, însă au fost fotografii care n-au vrut să-mi spună povestea decât foarte greu și nici nu știu dacă mi-au spus-o până la urmă. Eu am făcut mica mea poveste, fiindcă vorbim, totuși, despre câteva cuvinte la picioarele fotografiei. Insist pe expresia asta, „la picioarele fotografiei“, fiindcă așa le-am scris, cu acel sentiment de mare admirație față de fotografia lui Acsinte, față de viața pe care a putut-o surprinde. Și atunci am considerat că le-am pus un fel de covoare la picioare sau că le-am aşezat pe un fel de soclu.

Îmi poți da câte un exemplu de fotografie care și-a spus repede povestea și de fotografie care ți-a dat de furcă?
Sunt niște fotografii în album care m-au înveselit atât de tare când le-am văzut, care aveau, unele dintre ele, o atmosferă pe care am mai regăsit-o în picturile lui Chagall, unul dintre pictorii pe care-i iubesc. Unora am simțit nevoia să le scriu niște texte cu rimă, fiindcă oamenii de acolo dansau sau aveau instrumente muzicale. Astea sunt cele care mi s-a părut mie că s-au dat mai ușor.
Apoi, e una cu opt personaje în spatele unei mese. Stăteau în picioare, aveau, cred, niște pahare de țuică și scria „1 aprilie 1943“ pe fața de masă. Poza aia m-a înnebunit. Pentru că avem chestia asta cu 1 aprilie, ziua păcălelilor, și nu-mi venea deloc să mă leg de ea, drept care n-am știut de unde s-o iau. Și mai sunt câteva pe care le-am curtat o vreme, umblând cu albumul după mine.

Deci chiar îl luai cu tine.
Da. L-am deschis în parc, l-am deschis într-o bibliotecă, înainte de o întâlnire, l-am deschis mergând pe stradă. Cred că pe majoritatea le-am scris pe loc și cu toate astea întregul album l-am scris în două săptămâni. Am trăit cu acest album două săptămâni nedezlipită. Îl vedeam și în lumina dimineții, și la prânz, și seara. Am știut că nu mă interesează să scriu ca să scriu. Dacă ne-am gândit la o ediție specială, atunci hai să fie specială. Am gândit-o ca un dialog între cele două arte.

De unde ți se trage fascinația pentru lumea asta a bunicilor și străbunicilor?
Eu sunt un om care s-a născut la țară și a crescut acolo în primii șapte ani. La casa bunicilor mei, la Potlogi, erau foarte multe fotografii vechi înrămate. Bunicii mei s-au născut în România, dar părinții lor, nu. Bunica mea era grecoaică, bunicul meu era istro-român. Ei erau prima generație de născuți aici, dar eu aveam poze cu străbunicii mei.

Ce simți când te uiți la fotografiile lui Acsinte?
Are niște poze cu fetițe care au cărți și caiete, iar eu mă văd pe mine, foarte mică, fiindcă l-am rugat pe bunicul meu să mă învețe să citesc de când aveam patru ani. Unele mă duc într-o zonă în care știu că n-am fost și cu toate astea am sentimentul că îmi creează o amintire. Eu știu că nu este a mea, dar fotografia lui Acsinte are această caracteristică și calitate de a fi trăsură și drum în același timp. Te duce și-ți creează o amintire. Mie, cel puțin, așa mi se întâmplă. Și nu numai mie, pentru că, dacă mi s-ar întâmpla numai mie, n-ar fi ele atât de iubite.

De ce ai acceptat propunerea lui Cezar de a scrie pentru acest album?
Pentru că acel sentiment de acasă pe care l-am avut atunci când am văzut pentru prima dată fotografii făcute de Costică Acsinte mi-a dat, dacă vrei, un fel de – nu l-aș numi curaj – aș numi-o impertinență, de a mă purta ca un membru al acestei familii care se cheamă Costică Acsinte. Mi s-a părut cel mai natural lucru din lume atunci când mi-a propus Cezar să scriu. Cezar mi-a zis despre asta în momentul în care eu tocmai îmi dădusem demisia. Mi-a făcut foarte bine – fiindcă ieșisem dintr-o zonă care mă sufoca – să respir într-o zonă pe care o iubesc. Vreme de două săptămâni, nici nu am respirat altfel. Şi, de atunci, mi-a rămas un fel de-a savura aerul, fel căruia-i spun „Nea Costică“. Respiraţie cu pace.